Puterea exemplului personal

În micile universuri în care copiii îşi duc existenţa...

nimic nu este resimţit mai acut

decât nedreptatea.

(Charles Dickens, scriitor britanic)

Cati dintre noi  ne-am oprit pentru ca  - macar o data – sa intervenim si sa schimbam ceva in viata unui copil; sa corectam o fapta injusta, sa indepartam o teama, sa alinam o suferinta?  Responsabilitatea de a asigura copiilor protectie si asistenta in realizarea si exercitarea drepturilor lor revine statului si autoritatilor administratiei publice locale. Dar oare aceste responsabilitati apartin exclusiv acestor institutii?

E adevarat ca statul, prin implementarea politicilor in domeniul nediscriminarii, va face marea schimbare in sistemul exercitarii / respectarii drepturilor fundamentale ale omului si, implicit, ale copiilor, dar oare va fi de ajuns schimbarea legislatiei, in sensul adoptarii unor norme speciale privind drepturile copiilor? Sau eset necesara schimarea modului in care sunt priviti copii defavorizati, copii care nu beneficiaza de protectia parintilor, a unui camin sau tutore? Oare o singura fapta buna ori implicarea voluntara in viata copiilor dezavantajati ori nedreptatiti sunt suficiente alaturi de implicarea statului pentru a influenta ori a schimba mentalitatea adanc inradacinata a societatii romanesti, si nu numai, astfel incat copii sa nu mai fie priviti ca subordonati adultilor? Personal, cred in puterea exemplului, iar daca exemplul aduce un mesaj pozitiv si poate schimba situatia   - chiar si de moment - a unui copil, atunci gestul trebuie facut!

Martora involuntar al unei scene din viata a trei copii cersatori priveam cum acestia numarau, in cor, moneda dupa moneda pana cand chiote ascutite insotira zornaitul banutilor si al succesiunii de bancnote sifonate. Au intrat toti trei in cofetaria in care i-mi beau, de obicei, cafeaua si apropiati de vitrina cu dulciuri servite, expuse, socoteau cu entuziasm ce-si pot alege fiecare. Rasetele lor si pofta manifestata prin plescaituri, rare, zgomotoase au atras nu doar atentia vanzatoarei de dulciuri, ci si a clientilor dezmortiti un pic din ritmul lent al unor discutii soptite deasupra cafelelor fierbinti.

Am tresarit surprinsa cand cel mai mare dintre copii fu prins de gulerul hainei kaki si impins inapoi, spre usa. Gestul brutal ii intimida pe cei mai mici care il urmara fara sa se potriveasca, fara sa ridice priviri intrebatoare. In potopul de injurii aduse de vanzatoarea de dulciuri am auzit doar un singur cuvant spus de mezinul grupului: „amandina”. Un singur cuvant rostit scurt, umil ca o ultima doleanta  a unui om fara putere, fara viata.

 M-am ridicat grabita, dezechilibrand masa si, ignorand prezenta vanzatoarei in pragul locatiei, le-am strigat celor trei copilasi sa se intoarca din drumul lor, sa se apropie de mine.  I-am condus pana la masa mea  si am comandat amandine, cautand sa-i incurajez din priviri pe cei trei ca „este in ordine”. Apoi, am mancat impreuna convins ca amandinele lor aveau gust de uimire, bucurie si umilinta in acelasi timp. Copiii nu zambeau. Erau tacuti, tristi, poate obositi de rutina care ii facea la nesfarsit sa lupte pentru a-si cumpara amandine sau orice altceva. Pareau ca asteapta sa fie pedepsiti ca au mancat amandine.

 Personal, glazura mi-a adus doar: dezgust, sila, greata! Priveam pe cea care ne-a adus amandinele si ma intrebam in ce colt al sufletului si constiintei si-a ascuns compasiunea? Oare cunoaste sentimentul? Conteaza pentru ea sau pentru altcineva, pentru seful ei – de exemplu – ca acesti trei micuti ii vor fi platit din banii cersiti? Conteaza pentru ea, ca ofertant al unui produs, ca au inghetat, au implorat, s-au tanguit si s-au schimonosit pentru fiecare banut? Conteaza pentru ea ca au mintit si au plans pentru glazura asta amarata?

Din perspectiva drepturilor copilului, cersetoria reprezinta una dintre cele mai grave forme de exploatare prin munca a copilului, indiferent de motivatiile parintilor sau adultilor carora le sunt incredintati copiii.  Cu toate acestea, cersetoria nu reprezinta un comportament anti-social, ci mai degraba un rezultat al excluderii sociale prin acces limitat la servicii sociale sau educationale pentru copilul care cerseste sau familia acestuia. Din punct de vedere legal, Noul Cod Penal (în vigoare la 1 septembrie 2006) prevede pedepse cu inchisoarea de pana la 10 ani pentru persoanele care obliga copiii sa cerseasca.

 

 E adevarat ca oferindu-le bani, trimitem indirect copiii la cersit deoarece parintii nu mai sunt motivati sa caute alte solutii pentru supravietuire, mentinand copiii in aceeasi stare de degradare sociala si morala care le afecteaza dramatic copilaria si, prin abandonul scolar, le limiteaza sansele la o viata decenta, dar  oare cand am incetat sa mai fim  frate / sora, parinte, bunic sau sot si pentru cei din jurul nostru? Oare cand ne-am transformat in: politist, jurist, busness-men, functionar, vanzator?

Si daca astfel ne prezentam lumii – nu cu acele calitati care ne arata umani, compasivi, toleranti, intelegatori, protectivi – ci cu cele care ne atribuie un statut inconstant, determinat, dar care ne aseaza stima de sine pe cote dictate doar de ignoranta si materialism, ca false valori ale vremurilor actuale, atunci de ce nu suntem capabili sa acceptam si ca cei lipsiti de sansa de catre o forta independenta, pe care unii o numim soarta, altii Dumnezeu, au nevoie de respect, de gesturi constante si echitabile in orice moment si domeniul al vietii?

Prin lege, protectia drepturilor copilului se realizeaza conform principiul egalitatii sanselor si al nediscriminarii. Copilul are dreptul la respectarea demnitatii sale umane, la protectie impotriva violentei fizice. Cadrul legislativ din România contine prevederi care interzic discriminarea pe criteriul de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, sex sau orientare sexuala, apartenenta la o categorie defavorizata sau orice alt criteriu care are ca scop restrângerea sau înlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, în conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social si cultural sau în orice alte domenii ale vietii publice.

Acest cadru legislativ existent in tara noastra  este in concordanta cu alinierea la legislatia Uniunii Europene in domeniu si cu necesitatea ca societatea romaneasca sa faca pasi importanti in dezvoltarea sa ca societate democratica. Schimbarile actuale in domeniul combaterii discriminarii se fac prin intermediul legislatiei si intr-un cadru institutionalizat. Modificari majore trebuie insa facute in mentalitatea indivizilor depre drepturi si obligatii. Dreptul  tuturor  indivizilor  la  egalitate  în  faţa  legii  şi  protecţie împotriva  discriminării  este  un  drept  fundamental  şi  esenţial  pentru funcţionarea normală a unei societăţi democratice.

        Ca fascicule ale unei societati democratice stim ca ne putem manifesta drepturile si reusim - in cea mai mare parte a timpului - sa ne respectam obligatiile. Cu toate acestea nu ne exercitam, in totalitate, drepturile si obligatiile. Aceasta, cred, este cauza faptului ca ne regasim uneori in imposibilitatea de a ne manifesta atat in viata nostra cat si in a celor cu care convietuim, in diferite domenii ale vietii sociale, cu echitate si preocupare pentru binele celuilalt ori colectiv, deoarece nu ne cunoastem, in totalitate, propriile drepturi si propriile obligatii si deci nu le putem invoca in momentul in care suntem martorii unei nedreptati.

Cunoasterea minima a drepturilor fundamentale si a obligatiilor indivizilor nu ar trebui ingaduita, ci sanctionata prin corectarea tuturot faptelor de incalcare a acestora, iar aprofundarea lor nu ar trebui sa fie doar un act de vointa, personal, ci o intreaga campanie de promovare. Lipsa de informare a indivizilor unei societati conduce spre o serie de evenimente sociale, economice s.a. in care drepturile fundamentale sunt incalcalcate ori numai obligatiile sanctionabile de catre autoritatile statului devin imperative. Drepturile / obligatiile morale, etice sunt lasate – de cele mai multe ori - la latitudinea individului, societatea neluandu-si ragazul de a analiza si corecta orice comportament injust.

Deseori percepem orice fapta, exterioara propiilor actiuni, care ne incalca liberul arbitru ca o nedreptate, ne frustreaza fara a stii uneori cum sa o corectam nedevenind violenti ori indiferenti. Reactiile, de regula,  nu sunt la fel de intense daca cei care suporta o injustitie nu suntem noi insine; ba chiar militam pentru toleranta! Este stiut ca toleranta manifestata ca dezinteres si nu ca o concesie, poate duce la indiferenta – sentiment prezent in vietile noastre atat de aglomerate de nevoi false, de lucruri vremelnice ori idei nepertinente. Justificam indiferenta ca lipsa mijloacelor de „ aface ceva”, lipsa timpului pentru a ne opri si a corecta ori dam vina pe ignoranta celorlalti care, „oricum nu vor fi priceput” explicatia, rationamentul nostru.

Copii actuali, vitorii adulti ai societatii romanesti au nevoie de foarte multa protectie; au nevoie si trebuie sa-si cunoasca drepturile si obligatiile astfel incat chiar ei sa nu mai permita ca drepturile lor sau a celorlalti sa fie incalcate, sa gaseasca parghiile de a-si respecta obligatiile, dar mai ales sa construiasca baza umana a unor generatii culte, lipsite de ignoranta, care sa promoveze echitatea, dreptatea, nediscriminarea  si care sa consolideze o societate romaneasca ce respecta nu doar libertatile fundamentale ale indivizilor sai, ci ii inconjoara cu compasiune si toleranta in orice domeniu - social, economic, informational – al vietii.